Coaching, tipuri, terapie și…voie bună

Nu-mi plac definițiile deloc…așa că o sa încerc să le evit (dacă pot).

Dacă împrumutăm din educație sau sport, un coach „te ia dintr-un loc și te duce mai sus”. Te învață să „înveți”, tehnici, să fii responsabil, să fii consecvent și așa mai departe. Un coach nu intră pe teren și joacă în locul tău și nici nu dă examene în locul tău, așa cum niciun consultant nu ar trebui, de fapt, să muncească în locul celor pe care îi consultă (deși unii exact asta își doresc, fără să știe că o astfel de atitudine anti-antreprenoriala crește exponențial riscul de „picaj”).

Prin Coaching, clienții găsesc soluții noi și realizează planuri pe care le duc la bun sfârșit (prin care își cresc afacerea, veniturile, nivelul de fericire etc.).

Cum reușesc clienții să obțină toate aceasta? Printr-un coach care, datorită sutelor ore de formare și practică, aplică tehnici specifice profesiei. Aici nu intru în detalii pentru că am explicat deja într-un articol precedent. Este evident, totuși, că există mari lacune în cultura noastră (inclusiv de business) privind percepția valorii aduse de această profesie.

 Din acest punct de vedere, pentru că am avut multe întrebări, dacă sunt persoane care cochetează cu ideea de a deveni Coach, recomand ca prima dată să meargă la câteva ședințe. Motivele sunt multe însă unul e cert – nu vor putea genera valoare pentru clienții lor dacă ei înșiși vor să presteze astfel de servicii pe baza unor „legende sau fantasme”.

– „Ce fel de coaching faci/există? Life Coaching sau Executive Coaching?” – din perspectiva mea, în viața reală, o astfel de împărțire (sau despărțire) nu poate exista, fiind mai mult o defalcare în funcție de „preferințele individuale ale unui coach” (ce îi place lui să abordeze/alegerea unei nișe). Omul/persoana nu poate fi tăiat în piese separate – partea care se gândește la viață și cea care se gândește la muncă. Cele două sunt interconectate, iar o variație într-un domeniu are efecte în celelalte domenii. Separarea coachingului este o abordare simplistă și auto limitatoare.

– Coaching și Psihoterapie. Aici sunt dezbateri ancestrale, unele dau în ceartă și război. Eu decid să ofer un punct de vedere scurt (și sper în naivitatea mea că și cuprinzător). Nu vă ascund că sunt în curs de a-mi termina studiile în psihologie, am câteva zeci de ore de dezvoltare personala la activ făcute în context terapeutic, coaching din postura de client și îmi voi începe în curând propria formare pentru a deveni psihoterapeut, așa că nu sunt un dușman al terapiilor și înteleg pe pielea mea diferențele. Așadar:

Diferența dintre cele două nu este una de natură, ci una de focalizare.

 În sesiunile de coaching, accentul cade pe „ce obiectiv dorește clientul să realizeze” și nu pe alte aspecte psihoindividuale ale acestuia. Asta nu înseamnă că dacă un client are ca obiectiv „îmbunătățirea relațiilor cu părinții” (și am întâlnit multe cazuri), Coach-ul o va lua la fugă, pe motiv că „sună a Freud și nu are competențe”, ci va folosi instrumentele specifice profesiei pentru a acompania clientul să găsească soluții și să acționeze în consecință, creând și o aură de responsabilitate. Trecerea la acțiune este, cumva, un element central.

Există voci (sau litere) care spun că o astfel de metodă de intervenție rezolvă simptomul și nu cauza, însă câte voci, atâtea teorii (nu le trec în revistă, puteți studia literatura psihologică). Eu sunt de partea teoriilor (dovedite și practic, de altfel) care susțin „făcutul” în detrimentul „gânditului, regânditului și nefăcut nimicului” – adică acțiunile sunt cele care ne schimbă obiceiurile proaste și care ne modifică stările interioare (în timp). Repet…pentru a genera valoare trebuie să crezi în propria muncă!

Încă ceva – am citit și în publicații românești și în cele străine ceva de genul (rezumat propriu): „psihoterapia vindecă boala, deci este pentru bolnavi, iar Coachingul face oamenii mai buni” și „Coachingul este despre îmbunătățirea viitorului, iar psihoterapia despre trecut”. Nu sunt hotărât care din ele e mai „noaptea minții” și mai denigratoare pentru psihoterapie.

Ambele profesii sunt despre oameni, despre sprijinirea dezvoltării acestora și despre îmbunătățirea viitorului. Diferența este focusul și tehnicile utilizate – scopul scuză mijloacele.

De asemenea, datorită focusului din relația coach-client care mijlocește obținerea rezultatelor cu o viteză sporită, a lipsei stigmatizării (sintagme precum „psihoterapia este pentru bolnavi”; stigmatizarea este o marcă a culturii precare!), a aplicabilității facile în mediul de business (sprijin în dezvoltare și schimbare, realizarea planurilor de business, îmbunătățirea coeziunii echipelor, creșterea productivității și a responsabilității etc.), Coachingul a intrat mai rapid în mediul de business/organizațional și și-a demonstrat utilitatea fără doar și poate.

Cam atât!

Cu drag,

Andrei