De veghe în lanul de Coaching

E cumva o avalanșă de articole și materiale despre Coaching, nu-i așa? – dacă nu ar fi o profesie și ar fi globurile dintr-un brad de Crăciun, s-ar rupe crengile (sau cel puțin ar suferi de la greutate). De școli, pregătiri on-line nu mai zic. Cât cuprinde. Cât e teorie, cât e practica? Cât e de pregătit un Coach ca să lucreze cu o persoana și cât contează aspectul că ordonată și deloc deficitară ar trebui ca lucrurile să arate așa:

Coachingul e o profesie, așa cum este și oftalmologia. Încerc să explic.

 Într-un univers perfect, cu o logică ordonată și deloc deficitară ar trebui ca lucrurile să arate așa:

– un Coach trebuie să se formeze undeva, într-o școală, care, în mod ideal, trebuie să fie acreditată de un organism național sau internațional. În mare parte, cei care se formează în Coaching se uită peste umăr către International Coach Federation/ICF, instituția care acreditează atât școlile de formare, cât și pe cei care vor să devină Coach’i pe trei niveluri – ACC, PCC MCC, în ordinea experienței (și nu a numerelor de pe tricou);

– formarea în coaching este de durată (cea de bază are durata de minim câteva luni) și include ore de practică (multe!). Practica înseamnă că lucrezi cu oameni din diverse organizații, medii, țări, continente pentru obținerea rezultatelor dorite de aceștia;

– acreditarea in ICF presupune (sau altele), pe lângă terminarea unei școli de formare, un număr de ore de practică obligatorii în funcție de nivel și ore de supervizare;

– în puține cuvinte, coachingul presupune utilizarea unor tehnici specifice profesiei astfel încât clientul să obțină rezultatele pe care și le dorește. Focusul este deci pe obținerea rezultatelor dorite de client și nu pe altceva (probleme, neajunsuri, blocaje, anxietăți, fobii, boli, maladii, biciclete etc.).

Pentru că este o profesie care are de-a face cu oameni și nu cu tractoare, tehnicile/instrumentele folosite sunt complet non-liniare și deloc ante-pregătite (tot paradoxal). Acestea includ, printre altele – întrebări specifice, tehnici de ascultare, identificarea cadrului de referință al clientului, schimbarea acestuia, analiza contextului, analiza șabloanelor, analiză relațională, tehnici de confruntare și schimbare de perspectivă etc., toate în favoare obținerii rezultatelor dorite de client. Bineînțeles, „tehnicile” sunt în mintea Coachului, nefiind prezentate clientului – rolul nu este de a forma Clientul în coaching ci de a-l sprijini (sau „acompania”, cum se mai zice). Vedem mai jos de ce am spus asta.

De ce tehnicile sunt non-liniare și se abat de la șablon? Pentru că o situație prin care trece un individ este, așa cum îi zice numele – individualizată. Persoana trăiește subiectiv acea situație, prin propria-i percepție – nu vreau să intru prea mult în teorie însă maxima  „Nu există realitate, există doar percepție” merge mănușă (n-am putut să mă abțin să nu o scriu) – tehnicile din coaching nu pot fi aplicate ca scoase din manual, trebuie procesate pe loc de către coach.

Coachingul este, astfel, mai mult o artă decât o profesie mecanicistă și, indiferent de formare, contează extrem de mult personalitatea coachului – există numeroase studii non-britanice care atestă, de fapt, că, de fapt, „relația vindecă” (mai mult cu referire la psihoterapie, însă putem transpune inclusiv în relațiile afectiv-prietenești).

De ce am pomenit de oftalmologie?

Este cert că din cauză că această profesie numită Coaching nu este serios reglementată în țărișoara noastră au apărut și formule hibride de manifestare – pseudo-specialiști auto-intitulați Coach (oricine poate susține că este coach, vorba aceea, am avut recent exemple din lumea medicală), cursuri de 3 zile care îți oferă centura neagra în coaching (cu 3 dani, apropo de cifre magice) la care primim bonus capacități de healing, coaching prin tarot etc. Să nu mai pomenim de termenul „Coach” și derivatele acestuia care au devenit nr. 2 la campionatul de scrieri pe gard (lemn si PVC) – ca picanterie, am întâlnit un caz în care „coach-i” se numeau cei care supervizau și corectau, pe alocuri, echipele de vânzări din teren. Cred că mă opresc aici cu exemplele.

Hai cu oftalmologia – când mergem la doctor, știm de ce mergem la o anumită specialitate – ne dor ochii/nu vedem, mergem la oftalmolog (asta dacă nu practicăm auto-tratarea și auto-anamneza, sport național). Când mergem, nu ne interesează ce face doctorul din punct de vedere tehnic și cunoștințele detaliate de medicină ale acestuia, ci suntem interesați de rezultat, de o soluție salvatoare. Mai bine zis, când doctorul consultă în vederea oferirii unui diagnostic sau tratament, nu auzim pe fundal tot monologul interior al acestuia și toate extrasele din compendiile de anatomie oculară și para-oculară.  

Mă leg de acest aspect pentru că m-am lovit de multe ori de întrebarea „Dar ce faci de fapt? Cum faci ce faci? Ce e coachingul?” – greu de zis, mai ales că fiecare situație e unică. Pe scurt, e o profesie reglementată internațional, care vine cu un set de instrumente și care se focusează pe obținerea rezultatelor dorite de fiecare client în parte, având aplicabilitate largă și măsurabilă inclusiv în mediul de business.

– Coachingul presupune focusarea/centrarea pe rezultatele dorite de client. Asta înseamnă că un coach va crea un context de lucru centrat pe obiective, în care clientul își va crea un plan de acțiune viabil și în care va adopta un mindset/o atitudine care îl va ajuta să îndeplinească obiectivele sau să se dezvolte/să crească pe direcțiile dorite. Ca beneficii secundare și paralele (paradoxal), clientul va depăși credințe limitate, scheme cognitive, anxietăți, procrastinări și se va responsabiliza în sensul realizării obiectivelor sale, personale sau profesionale.

– Un coach nu dă sfaturi și nu îi oferă clientului, privind obiectivul/problema acestuia, păreri proprii, soluții/rezolvări, analize, teorii și alte cunoștințe de bibliotecă. În Coaching, se îmbunătățește procesul prin care clientul găsește soluții și se înlătură blocajele (uneori definitiv) și NU se oferă de către coach soluții „de-a gata” la probleme unice (deci care nu pot beneficia de rezolvări date de un alt individ, la fel de subiectiv).

În afara codului etic care guvernează activitatea de coaching (tot ICF), se pleacă de la ideea că un Client este 100% capabil să găsească soluții, fără să aibă nevoie în permanență de un Mahatma Gandhi care să-i zică din tufișuri ce să facă. Asta înseamnă respect și încredere în capacitatea de funcționare a clientului. Foarte frumos!

– Coach-ul nu este vrăjitor, tămăduitor, healer, guru etc. Atât aici!

Sper că am reușit să răspund, măcar modest, la unele întrebări sau teme de reflecție.

Voi ce părere aveți despre Coaching? Ce anume din viața voastră personală sau profesională poate beneficia de un sprijin profesional din exterior, de o perspectivă mai amplă asupra situației? La ce vă ajută el? (știu că sunt persoane, mai ales din unele companii, care au beneficiat de astfel de servicii, așa că se pot naște discuții interesante).

Dacă aveți întrebări sau obiective de atins, mă găsiți (de veghe) aici, as usual 😊

 Cu drag,

Andrei